Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintaşul şi învăţătorul său. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umorişti ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creaţiei sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său ţărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înþelepciunii populare. Prin arta sa originală, Creangă e un clasic al literaturii române, dar şi un umorist printre umoriştii lumii, “cu valoare universală, dacă prin universalitate înţelegem expresia cea mai înaltă a originalităţii naţionale a unui scriitor.” Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveştilor, fantasticul folosit, erudiţia paremiologică. În legătură cu erudiţia paremiologică, Ion Creangă avea o cultură vastă şi temeinică legată de studiul proverbelor şi zicătorilor. El ia aceste vorbe de duh din popor şi le introduce prin formula “vorba ceea”.
Umorul
Umorul face parte din întreaga creaţie a lui Creangă, nelipsind din operele sale. Umorul lui Cerangă parcurge o întreagă gamă. Autorului îi place să glumească, poate şi datorită firii sale voioase. Tonul povestirii e plăcut, degajat, autorul provocând permanent zâmbetul sănătos, privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemisind sau autoironizându-se.
Creangă pune un mare accent pe umor în romanul “Amintiri din copilărie”, unde autorul îşi povesteşte isprăvile de demult cu mult umor şi duioşie. Umorul este prezent în roman şi în portretele pe care autorul le face diferitelor personaje. Pe rudele păgubite de cireşe şi cânepă le creionează astfel: “Moş Vasile era un cărpănos şi-un pui de zgârie brânză ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: a tunat şi i-au adunat.”
Comicul e dat de plăcerea de a spune, de jovialitate şi umor, de exprimarea mucalită. Pentru a stârni râsul, autorul foloseşte ironia, zeflemeaua, scene comice, citate, expresii, vorbe de duh, tratarea comică a unor situaþii dramatice.
Sursele umorului sunt susþinute şi prin zicători rostite în versuri:
“La plăcinte
Înainte,
La război
Înapoi.”
“Voinic tânăr, cal bătrân
Greu se-ngăduie la drum.”
“Poftim punga la masă
Dacă ţi-ai adus de-acasă.”
“Că e laie,
Că-i bălaie,
Că e ciută,
Că-i cornută.”
Creangă foloseşte proverbe şi zicători care deşi nu sunt rostite în versuri, sunt hazlii: “apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”, “când nu sunt ochi negri săruţi şi albaştri”, “cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”, “fiecare pentru sine croitor de bine”. În roman, proverbele şi zicătorile sunt prezente la tot pasul. Înspăimântat de ameninţarea moşului care-l păcălise eliberând pupăza, băiatul fuge înapoi spre Humuleşti zicând: “Vorba ceea: lasă-l măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!” sau “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.”
Umorul e provocat şi de exprimări surprinzătoare ca: “să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri” (zice Gerilă la Roş Impărat), “până acum ţi-a fost greu, dar de acum tot aşa o să-ţi fie.” Alteori, cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt legate în combinaţii surprinzătoare. Nică este întâmpinat de moş Chiorpec Ciubotariul cu următoarele cuvinte: “He, he, bine-ai venit nepurcele!”. Răposatul popă Buliga, poreclit Ciucălău e pomenit cu cuvintele: “Dumnezeu să-l iepure!”; boala de care suferea Nică în 1848 e o “cinstită de holeră”; şcolarul Nică e uneori “slăvit de leneş”.
Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire e să exagereze, să îngroaşe, să caricaturizeze: fetele sunt “drăcoase”, iar băieţii sunt “mangosiţi, gligani, coblizani, hoşmalăi, prostălăi, ghiavoli”.
Voia bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a presăra povestirea cu expresii şi vorbe de duh: “dacă-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă şi dacă-i popă să citească”, “tot păţitu-I priceput”, “ursul nu joacă de voie bună”, “e înaintat la învăþătură până la genunchiul broaşte-i”, “de plăcinte râde gura, de vărzare şi mai tare”.
Altă sursă e vorbirea rimată, jocul de cuvinte cu acelaşi sufix: “poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă ori din târg de la să-l Caţi, megieş cu căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.
Umorul e stârnit şi prin alte procedee:
a) caracterizare ironică: fata Irinucăi “era balcâză şi lălâie de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”;
b) prin nume sau porecle comice: Torcălău, Trăsnea, Chiorpec, popa Duhu, Gâtlan;
c) prin prezentarea unor oameni şi scene care stărnesc hazul, cum ar fi scena cu dascălii de la Fălticeni care “dondăneau ca nebunii”, învăţând gramatica lui Măcărescu;
d) autoironia, adică scriitorul întoarce gluma asupra lui: “am fost şi eu în lumea asta un boţ cu ochi”.
Limbajul.
Dintre cuvintele folosite de Creangă, cele mai multe sunt de origine populară sau au aspect fonetic moldovenesc (multe sunt regionalisme). Lipsesc aproape complet neologismele.
Contribuţia lui Creangă la îmbogăţirea şi mlădierea limbii noastre e una dintre cele mai mari. Criticii au afirmat că “limba lui Creangă e o limbă literară cu înalte calităţi artistice, fiind lesne de înţeles de toţi locuitorii ţării”. Varietatea termenilor de care dispune autorul e impresionantă. Iată o serie de cuvinte şi expresii sinonimice folosite numai pentru a arăta acţiunea de “a fugi”: “a alerga”, “a o lua la sănătoasa”, “a se cărăbăni”, “a-I scăpăra picioarele”, “a o pârli la fugă”, “a se duce tot într-o fugă”, “a o croi la fugă”, “a-şi lua rămas bun de la călcâie”, “a o şparli”.
Se observă că limbajul e presărat cu numeroase exclamaţii şi interjecţii. Scrisul lui Creangă e lipsit de metafore, el fiind aşa cum afirma Garabet Ibrăileanu, “unicul prozator român care are particularitatea asta”.
Expresivitatea limbii provine în mod deosebit din folosirea de comparaţii, repetiţii şi hiperbole. Semnul distinctiv al oralităţii stilului lui Creangă este abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a verbelor imitative: “haţ!”, “ţuşti!”, “zbrrr!”, “alelei”, “hârşti”, “huştiuluc”, “huţa”, “trosc”, “pleosc”, “a bocăni”, “a bâzâi”, “a clămpăni”, “a găbui”.
Creangă foloseşte în mod frecvent dativul etic, pentru a arăta că povestitorul sau ascultătorul participă sufleteşte la acţiune: “aici mi-ai fost?”, “şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”.
Sintaxa frazei e şi ea orală, adică autorul lasă să se înşire cuvintele după o ordine a vorbirii, şi nu a scrisului. Creangă nu reproduce întocmai vorbirea moldovenească de la mijlocul secolului al XIX-lea, ci foloseşte un limbaj artistic, original. Autorul utilizează limba populară folosind termeni regionali, ziceri tipice, expresii dialectale. Creangă nu copiază limba populară, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, de unde provine şi originalitatea.
Creangă foloseşte un limbaj specific numai lui. Adică el nu povesteşte cu indiferenţă, ci se implică sufleteşte, face aprecieri, dă sugestii.
