În realizarea povestilor sale, Ion Creangã porneste de la modele populare, caracterizînd teme de circulaþie universalã cu o vechime uneori miticã. Cercetãtorii operei scriitorului romãn au gãsit asemãnãri între "Capra cu trei iezi" si un motiv din fabulele lui La Fontaine, între "Soacra cu trei nurori" si un basm armean, între "Punguþa cu doi bani", si unele povestiri indiene, sau între "Povestea lui Harap-Alb" si "Omul fãrã barbã" al lui Emile Legrand, fãrã sã fie vorba de o influenþã directã asupra lui Creangã, care n-avea cum sã cunoascã toate aceste scrieri. În creatia lui sînt si alte motive care apar în spaþii culturale foarte depãrtate: motivul cãlãtoriei, al încercãrii puterii, al animalelor recunoscãtoare si al tovarãsilor devotati, motivul apei vii si al apei moarte etc. Harap-Alb în slujba Spînului aminteste de Heracles; sclavul lui Euristen, si de muncile lui, iar trimiterea eroului peste mãri si tãri si însotirea lui cu fapturi nãzdrãvane seamãnã cu expediþia lui Iason dupã lâna de aur din Colhida. Existenþa acestor teme si motive la Creangã a fost determinatã de faptul cã izvorul principal al povestilor sale este folclorul romãnesc, unde ele circulã asa cum circulã în povestile tuturor popoarelor. Influenþa folcloricã este însã mai largã si nu se reduce doar la prelucrarea nucleelor narative universale. Ion Creangã valorificã si alte elemente, care conferã povestilor un caracter specific, popular-romnânesc.
Citeste mai multe despre Harap ALB
Fara indoiala o capodopera, “Povestea lui Harap-Alb” este cel mai reprezentativ basm al lui Creanga, nu pentru ca in el sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalitatilor narative specifice basmului, ci pentru ca releva constiinta scriitoriceasca a autorului, faptul ca opera literara este o plasmuire artistica a realitatii cu multiple valente psihologice, etice si estetice.
Povestile lui Creanga au un caracter realist, fantasticul fiind puternic individualizat si umanizat.
Structura compozitionala are ca element constitutiv calatoria intreprinsa de Harap-Alb, care devine un act initiatic in vederea formarii eroului pentru viata.
Inca de la inceput, fiul cel mic al Craiului isi va dovedi calitatile deosebite, fiind afectat de dojana tatalui mahnit de nereusita celor doi baieti mai mari. Prin mila si bunatate craisorul castiga sprijinul Sfantei-Duminici care il va ajuta sa si gaseasca un cal pe masura. Odata ce voinicia tanarului a fost dovedita, tatal tine sa il instruiasca, dandu i o serie de sfaturi intelepte, rezultat al unei indelungate experiente de viata.
Referat despre Ion Creanga si Harap Alb
Apare in anul 1877, fiind considerat un mic roman fantastic, apropiat de unii exegeti de bidungramul german, adica o carte de maturizare a unui tanar pus in situatia de a infrange greutatile vietii. Este evidenta schema clasica a basmului popular, in care binele invinge raul, dupa multe si grele incercari. De factura folclorica sunt de asemenea, motivele narative tipice: calatoria, inzestrarea cu unelte si instrumente magice (hainele, armele si calul curajos, pe care le dobandeste eroul), viclesugul (Spanul isi inseala victima), incercarile grele (trecute de erou), demascarea falsului erou, pedeapsa, casatoria; personajele (imparati, uriasi); ajutoarele (calul nazdravan, Sf. Duminica, uriasii); elemente magice (apa vie, apa moarta); limbajul oral, cu expresii si formule caracteristice. Ca in orice poveste, se ciocnesc fortele binelui si ale raului, acesta din urma fiind invinse.
Referat despre Harap Alb si Imparatul Rosu
Se afișează postările cu eticheta Referate literatura. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Referate literatura. Afișați toate postările
Mihail Sadoveanu - Hanul Ancutei
Hanul Ancutei-topos central in lumea sadoveniana
“Hanul , ca motiv literar , nu este o descoperire a lui Sadoveanu.Prin recurenta insa, prin semnificatii si prin functii , hanul devine o tema literara doar odata cu Sadoveanu.”
Hanul este topos central in lumeasadoveniana , fiind locul unde se afla si se depoziteaza “toate povestile care se aud din om in om” Fiecare dintre povestitorii de la han , spun povesti din tineretea lor, povesti care au avut loc la han.Acestea ii dau un caracter mitic, evidentiindu-i vechimea si continuitatea.Timpul se transforma in spatiu , iar spatiul hanului , fiind mitic cum e si timpul se caracterizeaza prin repetare.Are deasemenea o dubla natura, reala si mitica; ziua portile se deschid spre drumuri si existente umane, iar noaptea se inchid, definind un spatiu intors asupra lui insusi, ca un taram al imaginatiei.
Spre desebire de alte hanuri, hanul sadovenian se constituie treptat intr-un spatiu cu totul aparte care inchide in sine o lume , un univers si o istorie, cu toate credintele traditiile , superstitiile si eresurile lor, cu toate framantarile si valurile care au bantuit o tara intreaga.
Hanul este un teritoriu privilegiat al egalitatii intre oaspeti, un univers al istorisirilor frumoase fiind o ambianta propice comuniunii spirituale intre oameni.Toti oaspetii hanului sunt prieteni, povestindu-si viata si inpartasindu-si secretele intr-un cadru intim. Toate personajele au o deosebita placere a rostirii istorisirilor , constituindu-se un “adevarat cod al rostirii si ascultarii”, povestirea fiind structurata pentru a evidentia sensurile superioare ale raporturilor umane.
Cel care deschide seria povestirilor este comisul Ionita, creeand astfel emulatia , pentru ca mai apoi , si ceilalti sa se straduiasca sa relateze povestiri mai interesante si mai grozave.Actul rememorarii sonore e insotit de “fericirea materiala”(George Calinescu) a ospatului cu vin si carne fripta.Astfel ca sarbatoarea sufeleteasca este si o celebrare a rodului cu nuante dionisiace: vinul ca materie si metafora dezleaga amintirile si pofta confesiunii.Ceremonialul e ritualic, bazat pe repetarea “inclinarii traditionale cu ulcica de vin”.”Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti .Ei traiesc la modul Canaanului, ospatand numai cu carne fripta si band vin , insa dupa o randuiala care cere initiere.(George Calinescu).Astfel hanul devine un spatiu al ceremonialului mesei in comun.
Mai toate istorisirile spuse la han sunt apreciate de catre ascultatori din doua puncte de vedere:al intamplarii povestite , in sine, si a modului cum este istorisita intamplarea.Comisul Ionita promite sa spuna ceva” cu mult mai minunat si mai infricosat”. De fapt , preocuparea pentru felul “spunerii” precede istorisirea si dispare ca intentie constienta in momentul in care povestea incepe.Frumusetea istorisirilor se datoreaza exclusiv harului innascut al povestitorilor.Trezirea interesului ascultatorilor se face involuntar .O afirmatie intamplatoare in sirul altora starneste curiozitatea ascultatorilor.
Un alt de aspect specific hanului sunt caracterele acestuia: deschis , fiind la rascruce de drumuri, imtamplari , destine; inchis:”nu era han era cetate... porti ferecate, ziduri groase..”
Sadoveanu nu scrie despre o lume , el creeaza o lume ...transfera mancarea bautura , petrecerea intru poveste- cu ceremonialul lor cu tot- asupra unei lumi compuse in fapt din oameni simpli , saraci, lucratori cu bratele.”(Nicolae Manolescu)
O prima figura centrala , in toate povestirile pe tema hanului este cea a stapanului locului, hangita , in cazul lui Sadoveanu.Ea este adevaratul spirit viu al hanului.”Toate ale lumii” s-au daramat, au trecut...a ramas insa neschimbat hanul.Si neschimbata a ramas si hangita, Ancuta.Cealalta Ancuta , cea de demult , a ramas vie in amintirea celor care au cunoscut-o:comisul Ionita , mos Leonte,Neculai Isac,Ienache coropcarul.In doua din intamplarile istorisite “Balaurul “ si “Cealalta Ancuta”, descoperim un portret dinamic al hangitei de demult.Celelalte linii ale Ancutei batrane sunt “trase” prin comparatie cu Ancuta cea tanara:”Iar Ancuta cea tanara,tot ca ma-sa de sprancenata si de vicleana, umbla ca un spiridus incolo si-ncoace, rumena la obraji , cu catrinta-n brau si cu manicile suflecate:impartea vin si mancaruri , rasete si vorbe bune.” Firea Ancutei de altadata a fost transmisa celei tinere cu toata zestrea ei de gesturi si reactii , de impulsuri si trairi.Semnificativ este faptul ca in imprejurari oarecum similare, peste timp, cele doua Ancute se gasesc in aceeasi postura si reactioneaza absolut la fel. Ca si mama sa , Ancuta cea tanara are rolul de a intretine” petrecerea”.Ea este singura care aude unele istorisiri a doua oara(doar intamplarea cu Duca-Voda mai este stiuta de matusa Salomia), asigurand o “legatura” a acestora.
In felul acesta , cele noua povestiri se dovedesc puternic si multiplu corelate, constituind o opera unitara si unica in literatura romana.
<<“ Hanu Ancutei “ este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare.Formal scrierea e un fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote , in sine foarte indiferente. >>(George Calinescu)
“Hanul , ca motiv literar , nu este o descoperire a lui Sadoveanu.Prin recurenta insa, prin semnificatii si prin functii , hanul devine o tema literara doar odata cu Sadoveanu.”
Hanul este topos central in lumeasadoveniana , fiind locul unde se afla si se depoziteaza “toate povestile care se aud din om in om” Fiecare dintre povestitorii de la han , spun povesti din tineretea lor, povesti care au avut loc la han.Acestea ii dau un caracter mitic, evidentiindu-i vechimea si continuitatea.Timpul se transforma in spatiu , iar spatiul hanului , fiind mitic cum e si timpul se caracterizeaza prin repetare.Are deasemenea o dubla natura, reala si mitica; ziua portile se deschid spre drumuri si existente umane, iar noaptea se inchid, definind un spatiu intors asupra lui insusi, ca un taram al imaginatiei.
Spre desebire de alte hanuri, hanul sadovenian se constituie treptat intr-un spatiu cu totul aparte care inchide in sine o lume , un univers si o istorie, cu toate credintele traditiile , superstitiile si eresurile lor, cu toate framantarile si valurile care au bantuit o tara intreaga.
Hanul este un teritoriu privilegiat al egalitatii intre oaspeti, un univers al istorisirilor frumoase fiind o ambianta propice comuniunii spirituale intre oameni.Toti oaspetii hanului sunt prieteni, povestindu-si viata si inpartasindu-si secretele intr-un cadru intim. Toate personajele au o deosebita placere a rostirii istorisirilor , constituindu-se un “adevarat cod al rostirii si ascultarii”, povestirea fiind structurata pentru a evidentia sensurile superioare ale raporturilor umane.
Cel care deschide seria povestirilor este comisul Ionita, creeand astfel emulatia , pentru ca mai apoi , si ceilalti sa se straduiasca sa relateze povestiri mai interesante si mai grozave.Actul rememorarii sonore e insotit de “fericirea materiala”(George Calinescu) a ospatului cu vin si carne fripta.Astfel ca sarbatoarea sufeleteasca este si o celebrare a rodului cu nuante dionisiace: vinul ca materie si metafora dezleaga amintirile si pofta confesiunii.Ceremonialul e ritualic, bazat pe repetarea “inclinarii traditionale cu ulcica de vin”.”Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti .Ei traiesc la modul Canaanului, ospatand numai cu carne fripta si band vin , insa dupa o randuiala care cere initiere.(George Calinescu).Astfel hanul devine un spatiu al ceremonialului mesei in comun.
Mai toate istorisirile spuse la han sunt apreciate de catre ascultatori din doua puncte de vedere:al intamplarii povestite , in sine, si a modului cum este istorisita intamplarea.Comisul Ionita promite sa spuna ceva” cu mult mai minunat si mai infricosat”. De fapt , preocuparea pentru felul “spunerii” precede istorisirea si dispare ca intentie constienta in momentul in care povestea incepe.Frumusetea istorisirilor se datoreaza exclusiv harului innascut al povestitorilor.Trezirea interesului ascultatorilor se face involuntar .O afirmatie intamplatoare in sirul altora starneste curiozitatea ascultatorilor.
Un alt de aspect specific hanului sunt caracterele acestuia: deschis , fiind la rascruce de drumuri, imtamplari , destine; inchis:”nu era han era cetate... porti ferecate, ziduri groase..”
Sadoveanu nu scrie despre o lume , el creeaza o lume ...transfera mancarea bautura , petrecerea intru poveste- cu ceremonialul lor cu tot- asupra unei lumi compuse in fapt din oameni simpli , saraci, lucratori cu bratele.”(Nicolae Manolescu)
O prima figura centrala , in toate povestirile pe tema hanului este cea a stapanului locului, hangita , in cazul lui Sadoveanu.Ea este adevaratul spirit viu al hanului.”Toate ale lumii” s-au daramat, au trecut...a ramas insa neschimbat hanul.Si neschimbata a ramas si hangita, Ancuta.Cealalta Ancuta , cea de demult , a ramas vie in amintirea celor care au cunoscut-o:comisul Ionita , mos Leonte,Neculai Isac,Ienache coropcarul.In doua din intamplarile istorisite “Balaurul “ si “Cealalta Ancuta”, descoperim un portret dinamic al hangitei de demult.Celelalte linii ale Ancutei batrane sunt “trase” prin comparatie cu Ancuta cea tanara:”Iar Ancuta cea tanara,tot ca ma-sa de sprancenata si de vicleana, umbla ca un spiridus incolo si-ncoace, rumena la obraji , cu catrinta-n brau si cu manicile suflecate:impartea vin si mancaruri , rasete si vorbe bune.” Firea Ancutei de altadata a fost transmisa celei tinere cu toata zestrea ei de gesturi si reactii , de impulsuri si trairi.Semnificativ este faptul ca in imprejurari oarecum similare, peste timp, cele doua Ancute se gasesc in aceeasi postura si reactioneaza absolut la fel. Ca si mama sa , Ancuta cea tanara are rolul de a intretine” petrecerea”.Ea este singura care aude unele istorisiri a doua oara(doar intamplarea cu Duca-Voda mai este stiuta de matusa Salomia), asigurand o “legatura” a acestora.
In felul acesta , cele noua povestiri se dovedesc puternic si multiplu corelate, constituind o opera unitara si unica in literatura romana.
<<“ Hanu Ancutei “ este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare.Formal scrierea e un fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote , in sine foarte indiferente. >>(George Calinescu)
Umorul si limbajul lui Creanga in “Amintiri din copilarie” si in “Povestea lui Harap-Alb”
Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintaşul şi învăţătorul său. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umorişti ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creaţiei sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său ţărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înþelepciunii populare. Prin arta sa originală, Creangă e un clasic al literaturii române, dar şi un umorist printre umoriştii lumii, “cu valoare universală, dacă prin universalitate înţelegem expresia cea mai înaltă a originalităţii naţionale a unui scriitor.” Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveştilor, fantasticul folosit, erudiţia paremiologică. În legătură cu erudiţia paremiologică, Ion Creangă avea o cultură vastă şi temeinică legată de studiul proverbelor şi zicătorilor. El ia aceste vorbe de duh din popor şi le introduce prin formula “vorba ceea”.
Umorul
Umorul face parte din întreaga creaţie a lui Creangă, nelipsind din operele sale. Umorul lui Cerangă parcurge o întreagă gamă. Autorului îi place să glumească, poate şi datorită firii sale voioase. Tonul povestirii e plăcut, degajat, autorul provocând permanent zâmbetul sănătos, privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemisind sau autoironizându-se.
Creangă pune un mare accent pe umor în romanul “Amintiri din copilărie”, unde autorul îşi povesteşte isprăvile de demult cu mult umor şi duioşie. Umorul este prezent în roman şi în portretele pe care autorul le face diferitelor personaje. Pe rudele păgubite de cireşe şi cânepă le creionează astfel: “Moş Vasile era un cărpănos şi-un pui de zgârie brânză ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: a tunat şi i-au adunat.”
Comicul e dat de plăcerea de a spune, de jovialitate şi umor, de exprimarea mucalită. Pentru a stârni râsul, autorul foloseşte ironia, zeflemeaua, scene comice, citate, expresii, vorbe de duh, tratarea comică a unor situaþii dramatice.
Sursele umorului sunt susþinute şi prin zicători rostite în versuri:
“La plăcinte
Înainte,
La război
Înapoi.”
“Voinic tânăr, cal bătrân
Greu se-ngăduie la drum.”
“Poftim punga la masă
Dacă ţi-ai adus de-acasă.”
“Că e laie,
Că-i bălaie,
Că e ciută,
Că-i cornută.”
Creangă foloseşte proverbe şi zicători care deşi nu sunt rostite în versuri, sunt hazlii: “apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”, “când nu sunt ochi negri săruţi şi albaştri”, “cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”, “fiecare pentru sine croitor de bine”. În roman, proverbele şi zicătorile sunt prezente la tot pasul. Înspăimântat de ameninţarea moşului care-l păcălise eliberând pupăza, băiatul fuge înapoi spre Humuleşti zicând: “Vorba ceea: lasă-l măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!” sau “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.”
Umorul e provocat şi de exprimări surprinzătoare ca: “să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri” (zice Gerilă la Roş Impărat), “până acum ţi-a fost greu, dar de acum tot aşa o să-ţi fie.” Alteori, cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt legate în combinaţii surprinzătoare. Nică este întâmpinat de moş Chiorpec Ciubotariul cu următoarele cuvinte: “He, he, bine-ai venit nepurcele!”. Răposatul popă Buliga, poreclit Ciucălău e pomenit cu cuvintele: “Dumnezeu să-l iepure!”; boala de care suferea Nică în 1848 e o “cinstită de holeră”; şcolarul Nică e uneori “slăvit de leneş”.
Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire e să exagereze, să îngroaşe, să caricaturizeze: fetele sunt “drăcoase”, iar băieţii sunt “mangosiţi, gligani, coblizani, hoşmalăi, prostălăi, ghiavoli”.
Voia bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a presăra povestirea cu expresii şi vorbe de duh: “dacă-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă şi dacă-i popă să citească”, “tot păţitu-I priceput”, “ursul nu joacă de voie bună”, “e înaintat la învăþătură până la genunchiul broaşte-i”, “de plăcinte râde gura, de vărzare şi mai tare”.
Altă sursă e vorbirea rimată, jocul de cuvinte cu acelaşi sufix: “poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă ori din târg de la să-l Caţi, megieş cu căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.
Umorul e stârnit şi prin alte procedee:
a) caracterizare ironică: fata Irinucăi “era balcâză şi lălâie de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”;
b) prin nume sau porecle comice: Torcălău, Trăsnea, Chiorpec, popa Duhu, Gâtlan;
c) prin prezentarea unor oameni şi scene care stărnesc hazul, cum ar fi scena cu dascălii de la Fălticeni care “dondăneau ca nebunii”, învăţând gramatica lui Măcărescu;
d) autoironia, adică scriitorul întoarce gluma asupra lui: “am fost şi eu în lumea asta un boţ cu ochi”.
Limbajul.
Dintre cuvintele folosite de Creangă, cele mai multe sunt de origine populară sau au aspect fonetic moldovenesc (multe sunt regionalisme). Lipsesc aproape complet neologismele.
Contribuţia lui Creangă la îmbogăţirea şi mlădierea limbii noastre e una dintre cele mai mari. Criticii au afirmat că “limba lui Creangă e o limbă literară cu înalte calităţi artistice, fiind lesne de înţeles de toţi locuitorii ţării”. Varietatea termenilor de care dispune autorul e impresionantă. Iată o serie de cuvinte şi expresii sinonimice folosite numai pentru a arăta acţiunea de “a fugi”: “a alerga”, “a o lua la sănătoasa”, “a se cărăbăni”, “a-I scăpăra picioarele”, “a o pârli la fugă”, “a se duce tot într-o fugă”, “a o croi la fugă”, “a-şi lua rămas bun de la călcâie”, “a o şparli”.
Se observă că limbajul e presărat cu numeroase exclamaţii şi interjecţii. Scrisul lui Creangă e lipsit de metafore, el fiind aşa cum afirma Garabet Ibrăileanu, “unicul prozator român care are particularitatea asta”.
Expresivitatea limbii provine în mod deosebit din folosirea de comparaţii, repetiţii şi hiperbole. Semnul distinctiv al oralităţii stilului lui Creangă este abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a verbelor imitative: “haţ!”, “ţuşti!”, “zbrrr!”, “alelei”, “hârşti”, “huştiuluc”, “huţa”, “trosc”, “pleosc”, “a bocăni”, “a bâzâi”, “a clămpăni”, “a găbui”.
Creangă foloseşte în mod frecvent dativul etic, pentru a arăta că povestitorul sau ascultătorul participă sufleteşte la acţiune: “aici mi-ai fost?”, “şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”.
Sintaxa frazei e şi ea orală, adică autorul lasă să se înşire cuvintele după o ordine a vorbirii, şi nu a scrisului. Creangă nu reproduce întocmai vorbirea moldovenească de la mijlocul secolului al XIX-lea, ci foloseşte un limbaj artistic, original. Autorul utilizează limba populară folosind termeni regionali, ziceri tipice, expresii dialectale. Creangă nu copiază limba populară, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, de unde provine şi originalitatea.
Creangă foloseşte un limbaj specific numai lui. Adică el nu povesteşte cu indiferenţă, ci se implică sufleteşte, face aprecieri, dă sugestii.
Umorul
Umorul face parte din întreaga creaţie a lui Creangă, nelipsind din operele sale. Umorul lui Cerangă parcurge o întreagă gamă. Autorului îi place să glumească, poate şi datorită firii sale voioase. Tonul povestirii e plăcut, degajat, autorul provocând permanent zâmbetul sănătos, privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemisind sau autoironizându-se.
Creangă pune un mare accent pe umor în romanul “Amintiri din copilărie”, unde autorul îşi povesteşte isprăvile de demult cu mult umor şi duioşie. Umorul este prezent în roman şi în portretele pe care autorul le face diferitelor personaje. Pe rudele păgubite de cireşe şi cânepă le creionează astfel: “Moş Vasile era un cărpănos şi-un pui de zgârie brânză ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: a tunat şi i-au adunat.”
Comicul e dat de plăcerea de a spune, de jovialitate şi umor, de exprimarea mucalită. Pentru a stârni râsul, autorul foloseşte ironia, zeflemeaua, scene comice, citate, expresii, vorbe de duh, tratarea comică a unor situaþii dramatice.
Sursele umorului sunt susþinute şi prin zicători rostite în versuri:
“La plăcinte
Înainte,
La război
Înapoi.”
“Voinic tânăr, cal bătrân
Greu se-ngăduie la drum.”
“Poftim punga la masă
Dacă ţi-ai adus de-acasă.”
“Că e laie,
Că-i bălaie,
Că e ciută,
Că-i cornută.”
Creangă foloseşte proverbe şi zicători care deşi nu sunt rostite în versuri, sunt hazlii: “apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”, “când nu sunt ochi negri săruţi şi albaştri”, “cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”, “fiecare pentru sine croitor de bine”. În roman, proverbele şi zicătorile sunt prezente la tot pasul. Înspăimântat de ameninţarea moşului care-l păcălise eliberând pupăza, băiatul fuge înapoi spre Humuleşti zicând: “Vorba ceea: lasă-l măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!” sau “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.”
Umorul e provocat şi de exprimări surprinzătoare ca: “să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri” (zice Gerilă la Roş Impărat), “până acum ţi-a fost greu, dar de acum tot aşa o să-ţi fie.” Alteori, cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt legate în combinaţii surprinzătoare. Nică este întâmpinat de moş Chiorpec Ciubotariul cu următoarele cuvinte: “He, he, bine-ai venit nepurcele!”. Răposatul popă Buliga, poreclit Ciucălău e pomenit cu cuvintele: “Dumnezeu să-l iepure!”; boala de care suferea Nică în 1848 e o “cinstită de holeră”; şcolarul Nică e uneori “slăvit de leneş”.
Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire e să exagereze, să îngroaşe, să caricaturizeze: fetele sunt “drăcoase”, iar băieţii sunt “mangosiţi, gligani, coblizani, hoşmalăi, prostălăi, ghiavoli”.
Voia bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a presăra povestirea cu expresii şi vorbe de duh: “dacă-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă şi dacă-i popă să citească”, “tot păţitu-I priceput”, “ursul nu joacă de voie bună”, “e înaintat la învăþătură până la genunchiul broaşte-i”, “de plăcinte râde gura, de vărzare şi mai tare”.
Altă sursă e vorbirea rimată, jocul de cuvinte cu acelaşi sufix: “poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă ori din târg de la să-l Caţi, megieş cu căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.
Umorul e stârnit şi prin alte procedee:
a) caracterizare ironică: fata Irinucăi “era balcâză şi lălâie de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”;
b) prin nume sau porecle comice: Torcălău, Trăsnea, Chiorpec, popa Duhu, Gâtlan;
c) prin prezentarea unor oameni şi scene care stărnesc hazul, cum ar fi scena cu dascălii de la Fălticeni care “dondăneau ca nebunii”, învăţând gramatica lui Măcărescu;
d) autoironia, adică scriitorul întoarce gluma asupra lui: “am fost şi eu în lumea asta un boţ cu ochi”.
Limbajul.
Dintre cuvintele folosite de Creangă, cele mai multe sunt de origine populară sau au aspect fonetic moldovenesc (multe sunt regionalisme). Lipsesc aproape complet neologismele.
Contribuţia lui Creangă la îmbogăţirea şi mlădierea limbii noastre e una dintre cele mai mari. Criticii au afirmat că “limba lui Creangă e o limbă literară cu înalte calităţi artistice, fiind lesne de înţeles de toţi locuitorii ţării”. Varietatea termenilor de care dispune autorul e impresionantă. Iată o serie de cuvinte şi expresii sinonimice folosite numai pentru a arăta acţiunea de “a fugi”: “a alerga”, “a o lua la sănătoasa”, “a se cărăbăni”, “a-I scăpăra picioarele”, “a o pârli la fugă”, “a se duce tot într-o fugă”, “a o croi la fugă”, “a-şi lua rămas bun de la călcâie”, “a o şparli”.
Se observă că limbajul e presărat cu numeroase exclamaţii şi interjecţii. Scrisul lui Creangă e lipsit de metafore, el fiind aşa cum afirma Garabet Ibrăileanu, “unicul prozator român care are particularitatea asta”.
Expresivitatea limbii provine în mod deosebit din folosirea de comparaţii, repetiţii şi hiperbole. Semnul distinctiv al oralităţii stilului lui Creangă este abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a verbelor imitative: “haţ!”, “ţuşti!”, “zbrrr!”, “alelei”, “hârşti”, “huştiuluc”, “huţa”, “trosc”, “pleosc”, “a bocăni”, “a bâzâi”, “a clămpăni”, “a găbui”.
Creangă foloseşte în mod frecvent dativul etic, pentru a arăta că povestitorul sau ascultătorul participă sufleteşte la acţiune: “aici mi-ai fost?”, “şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”.
Sintaxa frazei e şi ea orală, adică autorul lasă să se înşire cuvintele după o ordine a vorbirii, şi nu a scrisului. Creangă nu reproduce întocmai vorbirea moldovenească de la mijlocul secolului al XIX-lea, ci foloseşte un limbaj artistic, original. Autorul utilizează limba populară folosind termeni regionali, ziceri tipice, expresii dialectale. Creangă nu copiază limba populară, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, de unde provine şi originalitatea.
Creangă foloseşte un limbaj specific numai lui. Adică el nu povesteşte cu indiferenţă, ci se implică sufleteşte, face aprecieri, dă sugestii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)